Connect with us

Actualitate

Lumină lină a Sfintei Slave sau scurt răspuns la atacul împotriva Bisericii

Published

on

atac biserica ortodoxa iosif barna

Într-o anumită măsură aceste atacuri sunt binevenite. Zidesc și curăță. Îi strâng pe creștini laolaltă iar Biserica va ieși întărită.

Încă un atac la adresa Bisericii Ortodoxe s-a trântit pe rețelele de socializare. Obsesia de a discredita pe orice cale Biserica devine deja mai mult decât evidentă. N-am nimic de spus în ce privește conținutul investigației făcute de Recorder. Mi se pare apriori tendențios și, în consecință, irelevant. Însă, ca om de rând, aș vrea să spun câteva gânduri în contextul mai larg al atacurilor repetate la adresa Bisericii Ortodoxe care s-au întețit în ultimii ani.

Provin din zona protestantă. Sunt a treia generație a unei familii de baptiști. În 17 ani am luat doar două țepe mari și late. Și amândoi, cei care mi le-au dat, au fost preoți ortodocși. I-am văzut îmbrăcați în reverendă și am avut încredere în cuvântul lor. Apoi am văzut cât valorează cuvântul acestor oameni.

Dar, în urmă cu câțiva ani, am asistat la o slujbă de vecernie în Biserica Ortodoxă. După slujba de vecernie avea loc o adunare a Oastei Domnului la care am participat și eu, din curiozitate. N-am înțeles nimic din slujba aceea. Preotul amesteca vorbele una într-alta în așa fel încât nu înțelegeam nimic. Cantorul din strană la fel. Probabil pentru cei care erau obișnuiți cu ea, însemna ceva. Dar pentru mine, străinul venit din afară, era o chestie… pe care nu știam de unde s-o apuc. Am fost a doua oară la vecernie. Aceeași experiență. Apoi a treia oară. Identic. Dar am început să dibui frânturi. „Venim la apusul soarelui…” , „poporului tău Israel….”, „Ioachim și Ana…”… Cine, Doamne iartă-mă, au fost ăștia, Ioachim și Ana, de-i tot pomenește preotul!?

Iohannis NU l-a vrut pe CIOLOȘ, dar a fost OBLIGAT de FACTORUL EXTERN

Am continuat să merg la Biserică la slujbele de vecernie. Adunările Oastei Domnului erau pe inima mea. Am redescoperit acolo cântările copilăriei. Bunica și mama mea îmi cântau acele cântări când eram mic și făceam primii pași în viață. „Eu eram copil Iisuse, glasul când ți-am înțeles… Drumul crucii, drumul crucii, suferință mi-am ales”. Am crescut cu ele fără să am habar, până la patruzeci de ani, că am crescut cu cântările ortodoxe românești, scrise și compuse la Oastea Domnului. Am început apoi să citesc scrierile lui Traian Dorz. „Hristos Mărturia mea”. „Istoria unei jertfe” și m-am îngrozit. Nu-mi venea să cred că în mijlocul poporului român s-au putut întâmpla asemenea atrocități și suferințe.

Dar totuși, ce-i cu „apusul soarelui și cu lumina cea de seară” din slujba de vecernie? Am căutat să înțeleg asta, și aveam să aflu uluit că am înaintea ochilor un imn al Bisericii Primare care a străbătut veacurile și a ajuns până la mine, în sec. XXI. Un imn despre care Sfântul Vasile cel Mare spunea în anii 300 că e o cântare veche. Apoi am mai înțeles încă ceva. Că la slujba aceea au participat și bunicii, străbunicii și stră-străbunicii mei… și tot așa… coborând generații și secole la rând până jos în istorie, în vremea Bisericii Primare, când creștinii se adunau în fiecare zi, la apusul soarelui, pentru a-l lăuda pe Hristos. Am înțeles că particip la un act creator de ethos creștin (și chiar de identitate națională) care a străbătut veacurile și că, astfel, mă identific nu doar cu cei dinaintea mea, ci mai ales cu un fenomen care începe la Cincizecime și se va fi terminând în vremea în care Mântuitorul va păși a doua oară pe acest pământ.

Aceste lucruri reprezintă Biserica, nu doi inși alunecoși îmbrăcați în reverendă care mi-au dat mie țeapă. Biserica este ceva care curge prin istorie și care se va sfârși doar atunci când istoria se va sfârși. Iar pentru a înțelege mai bine despre ce e vorba m-am dus și m-am înscris la Facultatea de Teologie Ortodoxă. Pentru că știu prea bine că nu poți judeca Biserica sau un întreg fenomen după actele unor oameni, decât dacă ești dus cu pluta. Este ca și cum ai spune despre Hristos și ceilalți Apostoli că sunt ticăloși doar pentru că au avut în preajma lor pe Iuda – sau că florile au un miros urât pentru că îți duhnește gura.

NOU MEDICAMENTUL ANTI-COVID, PREȚURILE VACCINURILOR SE PRĂBUȘESC, IOHANNIS/CÎȚU AU CUMPĂRAT 120 DE MILIOANE DE DOZE

Cei care atacă astăzi Biserica din toate unghiurile, habar n-au cu ce se luptă. Țintesc punctele slabe, trag concluzii bazându-se pe excepții și scapă esențialul printre degete. Ei nu prind în nări mirosul florilor. Se opresc doar la faptul că nu s-au spălat pe dinți.

Într-o anumită măsură aceste atacuri sunt binevenite. Zidesc și curăță. Îi strâng pe creștini laolaltă iar Biserica va ieși întărită. Pentru că la fiecare ins care pleacă urechea la aceste atacuri, exista câte unul ca mine care înțelege că Biserica înseamnă mult mai mult decât doi neisprăviți îmbrăcați în reverendă. „Ori de câte ori suntem secerați de voi ne facem și mai mulți; sămânța e chiar sângele creștinilor” spunea Quintus Septimus Florens Tertulian, în vremea în care creștinii erau călcați în picioare, târâți în arenă și arși pe rug.

Aștept vremea în care Biserica lui Hristos se va întoarce la origini, va reintra, așa cum spunea un prieten: „întru ale sale”, și-i va aduna pe oameni în jurul lui Hristos și pentru slava Lui, în fiecare seară, la apusul soarelui, așa cum făceau odinioară strămoșii noștri. Atunci vor cădea imperiile, cu tot cu progresismul și cu noua lor ordine mondială. Pentru că nimeni, sub soarele acesta, nu poate lupta cu Biserica lui Hristos – câtă vreme aceasta își trage seva din Hristos și stă ancorată în El. Avem o istorie întreagă drept dovadă.

Doamne ajută!

Iosif Barna.

Ai imagini sau informaţii care ar putea deveni o ştire? Trimite-ne un mesaj pe WhatsApp

Publicitate TV

Facebook

Urmăreşte-ne pe YouTube

Actualitate

Social

Ultimele comentarii

Sănătate